Poezie vie
Poevii despre lumea mea interioară
Să plângi
de la emoții,
să plângi de fericire,
să plangi când se întamplă
și vreo nenorocire.
Să plângi
singură-n casă
dar și-n fața cuiva,
să lași durerea aia,
să iasă cum vrea ea.
Să plângi
când e de plâns
fără s-o ții în tine
nu-i semn de slăbiciune,
ci iubire de sine.
Cât o să mai zici “da”
pân’ o să obosești?
Cât timp o să mai pierzi
și cât te mai ________?
Ți-e teamă să zici “nu”
și parcă uneori
ți-e corpul plin de ghimpi,
dar tu taci și-l
ignori.
Cât timp o să zici “da”
doar ca să fie bine,
o să faci pentru alții
și-o să te pierzi
pe tine.
Am o piatră pe inimă
și atârnă
așa greu.
E acolo de mult,
poate o fi fost mereu.
Am o piatră pe inimă
și dacă o scot
cred c-o să
mă surp
cu ______ cu tot.
Am o piatră pe inimă,
e verde-albastră
și dacă o scot
o să am
o fereastră.
Ai adormit mult timp
fără o “noapte bună”
și te-ai plimbat
prin parc
neținută
de mână.
Ai reparat tu ușa
când scârțâia nasol
și ai cărat
în spate
fricile
la subsol.
Ai învățat să ieși
și singură-n Control,
să-ți iei de ziua ta
flori și
profiterol.
Dar noaptea mai tresari.
E ok, iar ai visat
că inima,
nu ușa,
era de _________.
Sunt blocat pe-năuntru,
nici măcar n-am știut.
Poate-i doar
o perioadă,
poate doar _______.
Am secat pe înăuntru,
sunt gol ca o alună
și nu știu
dacă dorm
de o zi sau de-o lună.
Nu prea mai răspund
când vor dragi
să mă vadă,
că am obosit să zic
“e doar o perioadă”.
Când nu mă agăț
de oameni
sau idei,
viața-mi curge mai lin
și mă simt mai ok.
Chiar dacă-i neclar
și nu știu
ce urmează,
am o voce în min(t)e
care _________.
Și-am o liniște-n piept
care-mi zice
că-i bine,
că orice ar fi,
mă voi avea pe mine.
Cum stai cu iubirea?
Pe unde
o mai duci?
O hrănești zi de zi,
sau doar când apuci?
Cât stai cu iubirea?
O viață,
un an?
Mai ai inima vie,
sau e un bolovan?
Când stai cu iubirea?
Seara?
Niciodată?
În weekend, când esti
mai puțin _________?
Dacă eu
nu-mi dau voie,
atunci cine o să-mi dea?
C-am crescut, și acum
sunt pe barba mea.
Dacă eu
nu mai simt,
atunci cum se simte?
C-am rămas ancorat(ă)
de prea mult timp
în minte.
Dacă eu
fug de mine,
cine mă va găsi?
Cine o să mă învețe
să conjug a ______?
Am o teamă constantă
că o să dau
greș
și-o ascund
de mulți ani
ba-n dulap, ba sub preș.
Și o voce-mi tot zice
că eu nu știu
nimic,
că-s alții
mai buni,
sau că eu sunt prea mic.
Am atâtea idei care
s-au adunat
și aș vrea
să le urmez,
dar ___________.
