Poezie vie
Am un gol în stomac
și-i un gol
permanent,
mi-a rămas de la tine,
dragă tată
absent.
Am un gol mare-n piept,
unul greu de
mascat,
dragă tată ții minte
când m-ai
îmbrățișat?
Am un gol în memorie,
și nu-mi
amintesc
ultima oară când
mi-ai spus
„te iubesc”.
Am un gol în stomac,
mi-a ramas
de la tine,
dar te iert
și-o să-l umplu
cu ____________.
Am obosit s-aștept
până te hotărăști.
N-am zis
să te grăbești,
dar nici
să te târăști.
Am obosit s-aștept
să îți fie ție clar
dacă vrei să încerci,
dacă mă placi
măcar.
Am așteptat destul
și am cam obosit,
poate că timpu’-i bun,
dar omul
__________.
Am așteptat destul
și nu știu
cum să-ți spun,
am început
să cred că merit
ceva mai bun.
Mi-e ușor
să te judec,
mi-e comod
să te cert,
dar mi-e greu
să te-ascult
și mai greu
să te iert.
O să merg
înainte,
deși
rănile dor,
știu că o să
mă vindec,
deși nu
mi-e ușor.
Azi mă iert
eu pe mine
pentru tot
ce-am trăit,
învăț să
mă iubesc
chiar dacă
___________.
Uneori am o stare,
nu-mi place
nici mie,
nu-i nici
_________,
nici melancolie.
Uneori mă trezesc
și nu am
energie,
mă întreb
dacă asta mi se
întamplă doar mie.
Uneori îmi doresc
să dorm până
îmi trece.
Iar o s-ajung
la birou pe la 10:00.
Am ars multe etape,
ne-am grăbit pe alocuri,
am promis
multe lucruri
pe la colțuri
de blocuri.
De la prea mulți fluturi
ne-am purtat ca drogații,
am zidit
multe vise.
Multe
fără
fundații.
Am ars multe etape
undeva am greșit,
am fost
doar
artificii
în loc de
foc mocnit.
Într-o zi mai ploioasă
am intrat în sevraj.
Cine ești?
Cine sunt?
Te iubesc?
N-am curaj.
Ce ne facem acum,
ne dăm _______ jos?
O luăm
mai ușor?
Construim
sănătos?
Am un gol
în stomac
de când ai plecat.
Îl aveam dinainte,
dar l-am ignorat.
Și-mi dau seama
că am
un loc gol în pat.
Îl aveam dinainte,
dar n-am observat.
Tu m-ai dat
de gol
și mi-ai arătat
că golul din mine
nu-i de astupat.
1.
Ne pupăm pe la colțuri
de bloc
pe furiș.
Cu gura deschisă,
dar cu ochii închiși.
Ne pupăm pe-ntuneric,
peste tot,
permanent,
ce trăim e mai mult
decât un sentiment.
2.
Ne-am pupat pe trotuare,
ne-am pupat
în metrou,
parcă a dispărut
sentimentul de nou.
Iar ultima oară
ne-am pupat
rătăcit,
eu cu ochii deschiși,
tu absent și grăbit.
Uneori
mă întreb
ce mai faci, cum mai ești,
cum ți-a fost ziua, ce carte citești?
Alteori
mă întreb
dacă azi ai zâmbit,
dacă ai mâncat, dacă ai iubit.
Uneori
mă întreb
dacă arăți la fel,
dacă adormi cuibărită lângă alt „el”.
Alteori
mă întreb
cu nerușinare
cum sărutai, ce parfum aveai oare?
Uneori
mă întreb…
– ce-ntrebare ciudată –
dacă asta-i iubire necondiționată.
Crezi c-o să ne-amintim
când o să fim
bătrâni
că noi ne-am despărțit
pe 13, într-o
luni?
Crezi c-o să reușim
s-avem alte
relații?
Că o să ajungem, poate,
să ne iubim
ca frații?
Crezi c-o să te măriți
și c-o să faci
copii?
Că o să le citească
un altul
poezii?
Sau crezi că peste ani
ne vom vedea
din nou
și c-o să ne șoptim
„iartă-mă,
îmi pare rău”.
C-o să te-aștept cu flori,
mai calm și
mai bătrân,
să continuăm atunci
ce-am terminat
acum?
