Poezie vie
Ce am avut noi
a fost ca un
templu.
Eram
atât de vii
că eram dați exemplu.
Și-n perioada de glorie
străluceam
amândoi
fără
să bănuim
ce-o să fie apoi.
Ni s-au crăpat pereții
și coloanele
toate.
Au picat
din statui sau
ne-au fost furate.
A fost ca la război –
am fugit, ne-am
speriat.
Ne întrebam
obsesiv cine e vinovat.
Lasă pietrele jos,
știi că nu are
rost.
N-arunca
după mine cu
bucăți din ce-a(m) fost.
Am o teamă constantă
că o să dau
greș
și-o ascund
de mulți ani
ba-n dulap, ba sub preș.
Și o voce-mi tot zice
că eu nu știu
nimic,
că-s alții
mai buni,
sau că eu sunt prea mic.
Am atâtea idei care
s-au adunat
și aș vrea
să le urmez,
dar ___________.
Singurătatea
mea fix
ca o
pisică,
poate să
fie tigru,
dar îmi e
cam frică.
Dacă o las
să facă
numai ce
poftește,
îmi toarce
pe genunchi
până se
plictisește.
Dac-o ignor
sau o
închid
în cușcă,
face urât,
mă zgârie
și mușcă.